Sari la conținut
reportaj-manastirea-lui-pamfil-seicaru

O istorie cu totul aparte are Mânăstirea Sfânta Ana de pe Dealul Moşului din Orşova. În primul război mondial, tânărul corespondent de front, sublocotenentul Pamfil Şeicaru, a fost îngropat de un obuz într-o tranşee, scăpând ca prin minune. Atunci, marele gazetar şi om politic de mai târziu, a făcut un legământ în faţa lui Dumnezeu şi a camarazilor că, atunci când va dispune de posibilităţi materiale, să ridice din temelii mânăstire chiar pe locul unde a fost salvat prin Dumnezeiască minune.

Sublocotenentul Şeicaru, decorat pentru faptele sale de arme cu titlul de cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, îşi va respecta jurământul ctitorind Mânăstirea Sfânta Ana (în memoria numelui mamei sale) în perioada 1936-1939. Sfântul lăcaş va fi construit chiar pe coama Dealului Moşu, după planurile vestitului arhitect Ştefan Patemeli. Construcţia a fost precedată de tăierea prin pădure a unui drum de acces, pietruit, denumit Drumul Eroilor, străjuit de şapte troiţe cu bănci din lemn de stejar, troiţe în care sunt încrustate numele fiecărui regiment care a participat la luptele de pe Cerna şi Alion.

Un blestem luciferic pare să urmărească Mânăstirea încă de la zidire. În 1939, la terminarea lucrărilor, lăcaşul nu a fost sfinţit din pricina unei altercaţii pe care virulentul gazetar Pamfil Şeicaru a avut-o cu episcopul Vasile Lăzărescu, viitorul mitropolit al Banatului. Au urmat al doilea război mondial şi comunismul, iar mânăstirea a fost batjocorită în fel şi chip: tabără de pionieri, bar de zi, motel BTT. Pictura executată în tradiţia iconografică bizantină a fost stricată, catapeteasma din lemn de tei a fost strămutată la Mânăstirea Temişeni, acum nemaiexistând nici un obiect de cult din dotarea iniţială. Deşi s-a găsit un act de donaţie către Biserica Ortodoxă Română, semnat de ctitor la München în 1975, sfântul lăcaş a fost deschis cultului abia în 1990, când s-a sfinţit mânăstirea.

Acum obştea este formată din treizeci de măicuţe de la Mânăstirea Tismana-Gorj.

De pe Dunăre, Mânăstirea Şeicaru, cum a intrat în folclorul locului, se vede ca un far sau ca o cetate. Zidurile drepte din lemn îşi aşteaptă în cripta lor vegetală ctitorul. Într-un interviu publicat în ultimii ani ai vieţii, într-o revistă românească din Israel, Pamfil Şeicaru spunea că nu doreşte să fie înmormântat pe moşia sa de la Ciorogârla, ci aici, la Sfânta Ana, pentru a simţi "zbaterea şi curgerea Dunării". Nici această dorinţă nu i-a putut fi îndeplinită, dar un prim pas, tot s-a făcut. Rămăşiţele pământeşti ale ctitorului au fost aduse  în 1991 de la Dachau (Germania) şi îngropate vremelnic în Bucureşti. Depinde de noi, ziarişti sau neziarişti, dar pământeni, ca vrerea din urmă a marelui înaintaş să fie îndeplinită.

Până atunci, cele treizeci de măicuţe se vor ruga la utrenie, vecernie şi miezonoptic pentru pomenirea şi aşezarea în rândul drepţilor a ziditorului aşezământului lor, robul lui Dumnezeu, Pamfil. Nu a fost voievod, nici boier pământean. A fost doar soldat incorigibil, luptător în tranşeele Orşovei şi ale scrisului.

Comentarii

Ultimă oră