„Pușcăriașii” - stigmatul mai greu ca sentința. Închisoarea... Cuvântul  care ne dă fiori încă de când suntem foarte mici și aflăm că pentru oamenii răi există pedeapsă. De la Dumnezeu și de la ceilalți oameni. Apoi, pe măsură ce anii trec, vedem că pedepsele nu sunt pe măsura greșelilor, că oamenii nu judecă mereu cu dreaptă măsură și că, din păcate, nici Dumnezeu nu pare sa o facă. Nu ne gândim prea mult la dreptate până când nedreptatea nu lovește în noi sau în cei dragi. Pușcărie... Lumea tenebroasă și fascinantă cumva a proscrișilor. Lumea din spatele gratiilor. Ticăloși de o cruzime dezumanizantă, hoți până în cele mai profunde viscere, violatori și criminali. Printre ei, însă, și îngeri cu fețe murdare. Și găinarii! Hoții de pâine, de lemne sau de zarzavat. Cei care au greșit la clipă de beție sau de nebunie. Victimele naivității sau neglijenței. Sau prostiei. Și uneori - crunt joc al destinului! - chiar nevinovați. Toți la grămadă. Toți supuși unui unic stigmat: pușcăriașii! Toți în căutarea drumului care să-i redea, la capăt de pedeapsă, vieții adevărate, de AFARĂ! 
 
     •  Ionel Spătaru - dincolo și dincoace de gratii 
Ionel Spătaru este președintele ASUM - Asociaţia pentru Siguranţă Urbană şi Mediere. În această calitate a dus în vizită la Penitenciarul Codlea sute de grupuri de liceeni, pentru a-i învăţa pe tineri să preţuiască libertatea şi să fie responsabili în viață. Fostul șef al CJPC Braşov a fost în ultimii ani de nenumărate ori în acest penitenciar pentru a-i consilia pe deținuții de aici, în calitate de comisar al Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului (OADO). Ironia sorții a făcut să ajungă și el după gratii, alături de deținuții de la Codlea. A împărțit cu acești oameni tot: cameră, dependințe, frustrări, umilințe, speranțe. Teamă și disperare. Spune că niciodată nu și-a putut imagina adevărul pe care avea să-l trăiască pe propria piele. Reîntors acasă, vrea să ajute ca lucrurile acolo să se schimbe în bine. Vrea ca reeducarea să fie mai mult decât o vorbă. Și să îndrepte nedreptăți care l-au sfâșiat cât a stat după gratii. „Știu, eu am predat un curs informatic acolo, am stat de vorbă cu foarte multe persoane. Ani de zile am fost în control acolo cu ASUM Brașov, și nu am realizat tot ceea ce se întâmplă. Abia acolo am înțeles. Am văzut cum se procedează în cele mai mici amănunte. Oamenii aceia se vor întoarce  în mijlocul comunității, depinde de noi cum vor ieși, mai buni sau mai răi. Este un subiect sensibil de care lumea fuge, dar face parte din această construcție numită <>”, spune Ionel Spătaru. 
   
  • Abuzuri și încălcări ale drepturilor omului 
Plângerile deținuților de la Codlea au ajuns demult la CEDO, iar prin Decizia Curții, Statul Român a fost obligat la plate sumei de 164.150 Euro. Statul, adică noi toți, contribuabilii. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a confirmat abuzurile și încălcările drepturilor omului cu privire la condițiile de detenție din Penitenciarul Codlea si nu numai. Pe lista lungă a CEDO se reproșează Penitenciarul Codlea deficiențe cum ar fi: 
          - calitatea hranei este una proastă ("nu am văzut carne în doi ani" - spune Ionel Spătaru , iar cuvântul "lături" ar fi cel mai potrivit pentru hrana servită acolo, adaugă fostul șef de la Protecția Consumatorilor). Pachetele de acasă asigură supraviețuirea deținuților. 
        - lipsa produselor igienice minime. Tot familiile compensează aceste lipsuri. 
        - lipsa spațiului minim alocat fiecărui deținut (ex. într-o cameră de 9 metri pătrați sunt custodiate 6 persoane),
        - lipsa spațiului pentru servit masa,
        - celulele sunt infestate cu ploșnițe, 
        - lipsa apei calde și probleme cu căldura pe timpul perioadei de iarnă
        - lipsa spațiilor pentru plimbare (ex. o curte de 120 metri pătrați este alocată unui număr de aproximativ 200 persoane).

Majoritatea acestor deficiențe sunt recunoscute și asumate de conducere. De aici vin mereu asigurări că se fac eforturi în acest sens și că lucrurile merg spre bine .  Ele sunt argumentate prin finanțările insuficiente, numărul mare de deținuți și spațiile insuficiente.
    • Sânge și nedreptate
Și totuși, mai greu de îndurat decât condițiile grele e nedreptatea. Conducerea Penitenciarului Codlea a vorbit deseori despre eforturile făcute pentru reeducare, pornind chiar de la alfabetizare (aproape un sfert dintre deținuți sunt analfabeți și provin din familii extrem de sărace, cu educație precară!) , schimbarea modului de a privi și trăi viața și până la învățarea unor meserii care să asigure, după ispășirea pedepsei găsirea unui loc de muncă. Câți reușesc? „Foarte puțini”, spune Ionel Spătaru. Nu este un mediu favorizant. Se întâmplă să ajungi acolo pentru că ai furat un sac cu cartofi când erai foarte tânăr și, din cauza mediului, să nu mai fi om niciodată. Pentru că nici afară nu te mai angajează nimeni, dacă nu ai nici o familie să te poată susțină, ajungi rapid înapoi. Statul se trezește , în acest fel cu o povară, pentru că acești deținuți tot de noi sunt întreținuți. 
Se bate multă monedă cu sumele uriașe cheltuite pentru deținuți de către stat. Comparațiile cu banii cheltuiți pentru alte servicii sociale sunt devastatoare (copii, bătrâni, etc.) . În realitate cheltuielile acoperă un sistem evident prea puțin funcțional și asigură un minim foarte precar „reeducaților”. 
Mulți clachează, fără speranța vreunui ajutor. Ca și afară, în închisoare cei puternici fac jocul. Celulele au ierarhii și lideri temuți de ceilalți deținuți. Cu bani, cu relații sau cu pumnul. Uneori chiar cu lama! „Prima oară când am văzut sânge, m-am speriat” - povestește Ionel Spătaru. „Și vă asigur că am văzut foarte mult sânge! Au murit acolo oameni tineri și zdraveni și acest lucru trebuie cercetat mult mai bine", spune Spătaru.  Ionel Spătaru a fost marcat de sinuciderea unui tânăr cursant al său de la orele de informatica. Alin Dincă  „un băiat liniștit, ajuns dintr-o greșeală acolo... Avea probleme acasă, copilul trebuia operat, a cerut ajutor dar nimeni nu l-a băgat în seamă. A fost găsit spânzurat”. 
    
    • Cumetrie instituțională. Penitenciarul - o asociație familială ! 
„E o lume separată, închisă, greu de pătruns, în care deseori umanitatea doar se mimează. M-a șocat acolo cumetria instituțională, atât de bine închegată și legată încât nu poți clinti nimic! Sunt cel puțin 25 de familii la Codlea (tată - fiu, soț - soție, frați, etc). Asta reiese și din declarațiile de interese. Ce nu reiese imediat sunt cumetriile. Stai de vorba cu cineva despre altcineva și afli că vorbești cu nașul, cumătrul sau finul! Mai mult de o treime dintre angajați sunt rude! Cum să nu se acopere unul pe celălalt? Cum să te poți plânge cuiva?”, mai spune Spătaru. „Spuneam, mai în glumă, mai în serios, că Penitenciarul Codlea ar trebui să se numească Asociația Familială Penitenciarul Codlea!” , adaugă președintele ASUM. 
Cele mai importante exemple vin chiar de la conducere. „Probabil că domnul Chiș, directorul nostru, nu a găsit loc de muncă pentru soție, așa că a adus-o aici. Domnul Fabri este fiul tatălui său, fost director al Penitenciarului. Familia Steier (soțul psiholog, soția director) este și ea un exemplu bun”,  mai spune Spătaru. „Ilegal? Nu, cu siguranță! Dar... nu cumva ciudat, chiar imoral? Putem avea prezumția de corectitudine în aceste condiții?”, se întreabă șeful de la ASUM . 
  
    • Cine aruncă piatra? 
Sunt multe vocile care spun că nu trebuie să avem milă de pușcăriași. Au greșit, să plătească! „Ei nu au fost condamnați la moarte, deci trebuie să iasă de acolo oameni, altfel ar trebui eutanasiați din start”, spune cu amărăciune Ionel Spătaru . Viața în penitenciar nu este, orice s-ar spune, una ușoară. Poate daca i-am cunoaște mai bine pe mulți dintre oamenii de acolo am gândi mai mult înainte de a arunca cu vorbe grele. Există în spatele gratiilor lichele și scursuri ale societății. Dar câți asemenea „oameni” nu sunt și afară, în libertate? Viața nu se rezumă la alb și negru, pentru că infinite sunt nuanțele ei de gri. În spatele gratiilor sunt oameni care au greșit. Unii o singură dată, cu bună credință. Alții au ucis, au violat sau au furat, fără umbră de remușcare. Toți trebuie pedepsiți. Dar trebuie, poate, să ne ajustăm puțin simțul dreptății. Sunt acolo și oameni pentru care dreptatea vine prea târziu. Dacă mai vine! În acest timp ei pierd aproape tot: familie, părinți, copii, iubite. În final, chiar VIAȚA. Pentru că odată pus stigmatul „pușcăriaș”, în hârtii și pe suflet, greu îți mai poți croi un drum afară!  Câți dintre noi pot arunca piatra fără umbră de îndoială?